În fața vieții nu poți decât să pleci capul

N-am cum să țin pentru mine chestia asta. Simt nevoia să o aduc din amintire și să-i dau două palme zdravene, să o scutur de colb. Am înțeles cât de strâns e legat nodul în jurul încheieturilor mele atunci când îmi doresc să schimb cursul vieții.

Am urcat în mașină cu un gol în stomac. Am așezat plasa cu banane și iaurturi cu fructe pe bancheta din spate, mi-am pus centura și am așteptat ca tata să pornească motorul. Avea privirea pierdută mai mereu și nu vorbea prea mult. Aș fi vrut să îi schimb starea, dar ce era să fac? Să îi spun să nu se îngrijoreze, că totul va fi bine și că o vom aduce pe bunica acasă sănătoasă? Aș fi mințit.

Până la Bârlad i-am vorbit despre orice, numai să îl distrag de la aceleași gânduri care în mintea lui, dar și în mintea mea, se conturau din ce în ce mai mult. Spitalul în care era internată bunica se află chiar la intrarea în oraș.

Am intrat în parcarea din fața spitalului, am luat plasa de pe bancheta din spate și am început să mergem repede, cu pași mari, spre spital. Am urcat cinci etaje până la oncologie, cu nările inundate de mirosul de spirt, medicamente, nu vreau să aflu ce altceva.

Ne-am oprit o clipă în fața ușii, tata mi-a aruncat o privire să vadă dacă sunt pregătită, mi-a zâmbit și mi-a spus pe un ton încurajator: „Hai să intrăm, da?” Am încuviințat dintr-o mișcare a capului.

Era acolo, îmbrăcată în pijamale albastre înflorate, întinsă pe patul de la geam, cu un suport înalt pentru perfuzie lângă. În salon mai erau șapte paturi în care zăceau atât bărbați, cât și femei. Unii erau singuri, alții aveau pe cineva așezat la marginea patului, care să le vorbească, să le aranjeze perna sau să îi hrănească.

„Vreau acasă!”, ne-a spus de cum ne-a văzut. Avea buzele uscate și atât de subțiri, că abia se mai observau pe fața brăzdată de timp și de boală. Și-a deschis încet ochii albaștri, a zâmbit slăbită și mi-a pronunțat numele. Tata a plecat să vorbească cu doctorul. Am întrebat-o dacă vrea să mănânce o banană sau un iaurt, dar mi-a spus că nu îi este foame, apoi a închis ochii.  Respira greu, cu un icnet la fiecare expirație – n-am să uit niciodată sunetul ăsta. Simțeam cum mi se agita un gâlgâit de plâns în piept, dar m-am abținut, i-am luat mâna creponată, moale, fină și firavă și i-am șoptit: „Mergem acasă, Lili.”

Tata a venit cu o expresie și mai întunecată pe față, mi-a spus să merg să aștept la mașină până o aduce el. N-am putut să nu observ câteva priviri triste ațintite asupra noastră. Am ieșit din curtea spitalului, am traversat și am așteptat la coadă la un butic, ca să cumpăr apă plată.

Când m-am întors în parcare l-am văzut pe tata fumând țigara electronică lângă mașina cu portierele de pe partea stângă deschise. Bunica era întinsă pe bancheta din spate, îmbrăcată cu o bluză neagră, cu mâneci trei sferturi și cu o fustă lungă, maro. Spunea că îi este bine, că e răcoare. Tata mi-a spus într-o engleză stâlcită: „Maibi tu uix” și m-a întrebat dacă vreau să conduc. M-am urcat la volan. Am văzut-o pe bunica zâmbind, a fost prima dată când am plimbat-o cu mașina – și ultima.

A durat mai mult de două săptămâni, două săptămâni de suferință pentru ea și pentru restul familiei. A avut grijă să ne spună în fiecare zi că ne iubește.

Cetățenii nimănui

Pentru mulți tecuceni, anul 2007 a însemnat începutul coșmarului. Viitura i-a lăsat fără locuințe. Conducerea Primăriei a mutat șapte familii din modulele în care au trăit aproape cinci ani, într-un fost liceu, unde trăiesc de aproximativ doi ani. Dacă la început clădirea avea apă curentă la băile amenajate, acum este complet dezafectată, deoarece a fost distrusă în timp de o bandă de huligani minori, de etnie rromă, care trăiesc în împrejurimi. Autoritățile nu răspund. Câțiva bărbați lucrează la Romprest pentru un salariu lunar de maxim 500 de lei. Unii își trimit copiii când la școală, când la cerșit, împreună cu femeile.

Santinele la intrarea în clădire

Ferestre sparte, pereți scorojiți, mizerie, câini vagabonzi. Liniște, sărăcie, dezolare. Doi ochi albaștri de copil mă cercetează. Fetița are vreo cinci ani. Cobor încet din mașină, cu aparatul foto în mână. Tresare și fuge. Merg pe o alee asfaltată, spre intrarea întunecată, fără ușă, a clădirii. Ajung aproape de scări când, din întuneric, apar cinci copii. Fetița cu ochi albaștri e ținută în brațe de o copilă de vreo 13 ani. Se așază toți santinele în fața intrării. Îi salut, le spun că vreau să le fac poze și „să-i dau la ziar”, ca să afle lumea despre ei.

Copiii devin binevoitori. Mă primesc înăuntru. Țopăie pe lângă mine să le fac poze, apoi aleargă pe un coridor. Fata de 13 ani, cea mai mare din lot, rămâne lângă mine. Podeaua de ciment este udă și aproape la fiecare colț este câte un morman de mizerie. Mirosul e înțepător. Copila mă conduce pe un hol luminat de un șir de ferestre murdare și sparte.

În spatele unor uși

Mama fetei mă primește în încăperea în care trăiește cu cei trei copii ai ei. Îi crește singură, pentru că soțul i-a murit. Pe jos sunt întinse cârpe murdare. Femeia e desculță. Chiar lângă intrare este o oliță roșie folosită. Pe un perete mucegăit au o sobă din cărămizi construită de ea, cu ajutorul oamenilor din clădire. Pe vatra improvizată este un ceaun cu mămăligă întărită. La pervaz sunt așezate câteva lumânări – singura sursă de lumină pe timp de noapte. O draperie albastră atârnă la fereastra de la care se vede o vilă proaspăt construită în depărtare. Au un singur pat, plin de pături și cârpe, un dulap din lemn putrezit, o masă acoperită cu o mușama veche, o mătură de paie și câteva alte accesorii sărace.

Mulțumesc și merg la o altă familie. Un bărbat de peste 50 de ani, slab și zgribulit, o fetiță de vreo 12 ani și o femeie care mă privește încruntată. Aceștia nu au nici o sursă de căldură. Stau așezați pe același pat și scot aburi pe gură când vorbesc. Au un morman de haine într-un colț al încăperii și lumânări la pervaz.

Ochi albaștri de copil

A treia familie mă întâmpină pe coridor. Un covor, o icoană și o beteală de pom decorează un perete. În rest – aceeași sobă de cărămizi, același morman de haine, aceleași paturi, același ceaun. Un bărbat de vreo 40 de ani, slab, brunet, cu mustață, vorbește agitat despre faptul că Primăria nu se interesează de situația lor și despre faptul că vrea să ajungă la CEDO ca să obțină o viață mai bună. Îl ascult atentă până când o văd din nou. Fetița cu ochii mari, albaștri, se joacă învârtind o rămurică între degete. Are mânuțele murdare, poartă hăinuțe ponosite, dar are ochii limpezi, inocenți, neștiutori. Nu știe că realitatea pe care o cunoaște o condamnă. Nu știe că „binele” nu e de găsit în jurul ei și nu își dorește să scape din mediul în care trăiește, nu își dorește șanse pentru a crește frumos. Nu cunoaște. Femeia din această încăpere poartă un fular legat de cap, haine la fel de ponosite ca ale celorlalți, însă ea își mai poartă și copila ca bijuterie oglindită în privirea ei.

O încăpere curată

În pragul altei camere stă o bătrânică cu batic pe cap. Podeaua încăperii ei nu e acoperită în întregime de cârpe și e bine măturată. În mijlocul încăperii este o sobă din țeavă, al cărei burlan srăbate camera. Trei paturi, o măsuță și un bufet impecabil, cu farfuriii și tacâmuri așezate îngrijit. Lângă fereastră sunt așezate în șir câteva sticle de plastic de cinci litri, pline cu apă. O întreb cum reușește să mențină totul atât de curat. „Îmi dau interesul”, răspunde ea. Îmi spune că, din când în când, cere apă de la oamenii care tăiesc în apropiere. Bătrâna povestește că îi prădează hoții care locuiesc în împrejurimi și că din cauza lor nu are liniște.

Suveniruri

Mă însoțesc toți spre ieșire, copiii râd, fac roata, se înghiontesc și îmi cer să le fac poze. „Să ne dați la ziar, să vadă lumea cum trăim noi”, îmi spun adulții. Intru în mașină și mă mai uit o dată la ei. Îmi fac veseli cu mâna. Le răspund, las în urmă un zâmbet și plec cu câteva suveniruri: mirosul greu, imaginea ochilor albaștri în minte și o mostră din dezolarea oamenilor.

This slideshow requires JavaScript.

Trei articole de blog preferate

Sursa: http://www.123rf.com/photo_10403555_cartoon-computer-being-scared-by-the-mouse-isolated-on-white-background.html . Textul îmi aparține

Am făcut o incursiune mai mult sau mai puțin dureroasă în „Top ZeList”. După ce am strâmbat din nas la mirosul de infatuare impregnat în materialele unor bloggeri „profesioniști”, scrise fără diacrititice, cu litere în minus, dezacorduri și alte minunății, mă mir că îmi mai recunosc imaginea în oglindă. Mă întorc de pe front cu trei dintre puținele articole care mi-au plăcut.

1.     „ Soulaina Dreaming. Cu cortul pe plajă de Revelion”

Am citit cu plăcere acest articol scris de „Tânăru` jurnalist rătăcitor” – bloggerul Vlad Ursulean, care desface toată trusa de instrumente pentru texte bune atunci când începe să scrie – diacritice, reguli de gramatică și de ortografie neschingiuite, intertitluri, ancore, cuvinte cheie bolduite, paragrafe echilibrate, nu prea lungi, nu prea scurte, replici scrise italic și citate cu ghilimele.

Titlul articolului este descriptiv pentru text – promite povestirea unei experiențe, „cu cortul pe plajă de Revelion” și avertizează cititorul despre registrul ironic, „Soulaina Dreaming”. Textul este spart de multe imagini care servesc atât mesajului – pe care îl explică sau îl completează, cât și registrului în care este scris.

Cred că alegerea de a nu face o galerie cu aceste imagini la sfârșitul articolului a fost potrivită, pentru că fotografiile pot fi observate fără efort și dau un plus de dinamică poveștii. De asemenea, autorul nu le-a lăsat orfane – imaginile au surse: „Foto: George Popescu și eu, pe ici, pe colo”. Este adevărat, însă, că precizarea ar fi putut fi mai clară – eventual, să apară sursa sub/ pe fiecare imagine în parte.

Structura textului este bună – începe cu visul din tren, părerile apropiaților despre alegerea lui de a merge iarna la Sulina, descrierea camarazilor, pasaje descriptive despre drum și despre momentul în care ajunge la destinație, povestiri din diverse locații, informații despre istoria orașului, întâmplări legate de întâlnirea cu un personaj care trăiește în Sulina și, la sfârșit, un foarte scurt epilog în care recunoaște că a reconstruit totul din poze, notițe și înregistrări și concluzionează: „Aceasta se numește o exorcizare”.

2.      „Tataia Ion”

Toma Nicolau a scris despre importanța de a nu amâna întâlnirile cu bunicii. Am ales acest articol pentru că rezonez cu el, întrucât nu demult am trăit o experiență asemănătoare. Textul este un memento veritabil despre trecerea timpului, despre viață și despre familie.

Și acest articol este scris cu instrumente din kitul pentru texte corecte: diacritice, reguli de gramatică și de ortografie respectate, paragrafe echilibrate. De asemenea, mesajul este însoțit de o fotografie din arhiva personală a autorului – un portret al bunicului său. Textul nu abundă în figuri de stil inutile. Limbajul simplu conferă un plus de sinceritate.

Pe de altă parte, ar fi putut exista intertitluri și mi-ar fi plăcut să citesc câteva paragrafe în plus despre „Tataia Ion”. Titlul articolului ar fi putut fi altul, pentru că ideea principală a textului nu pare a fi personajul amintit, ci ezitarea autorului de a-și vizita bunicul și regretul său, după ce a aflat că acesta a murit.

3.     „ Ca la noi, la nimenea”

Am ales acest articol scris de jurnalistul și bloggerul Vlad Petreanu, pentru că este o reflecție la o carență care există în societatea noastră. Condamnat la închisoare pentru fapte de corupţie, un fost judecător al Curţii Supreme va continua să-şi încaseze pensia specială, de 16.000 de lei lunar, și în perioada condamnării.

Din titlu se înțelege că va fi abordat un subiect despre o neregulă din societatea românească – forma alterată a cuvântului „nimeni” subliniază acest lucru și dă titlului o nuanță de sarcasm. Opinia autorului este rezumată în ultima propoziție din articol:  „Nu poţi inventa aşa o ţară ca România”. Textul este scris conform regulilor gramaticale și ortografice și conține ancore.

Pe de altă parte, paragrafele sunt prea scurte, nu există imagini care să însoțească mesajul, cuvintele cheie sunt scrise în italice, nu sunt bolduite și, nu în ultimul rând, pentru că este abordat un caz de actualitate, apărut în presă, textul ar fi putut să citeze mai multe surse care să întărească afirmațiile, în ciuda faptului că este un articol de blog – mediu în care „opiniile-mustangi” se pot desfășura nestingherite.

„Bibliotecărim” când ne amintim

Foto din arhiva personală

            Biblioteca – fitil pentru cunoaștere pentru unii, picătură chinezească pentru alții. Așa ceva se găsește și la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Un spațiu în care sunt păstrate și colecționate periodice pe care studenții le consultă sau nu și volume din domenii ca: mass-media, publicitate, relații publice, comunicare și altele – față de care viitorii profesioniști ai jurnalismului, publicității sau ai relațiilor publice, prezintă mai mult sau mai puțin interes.

Scurt istoric al bibliotecii

Biblioteca Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării este integrată organizatoric în complexul Bibliotecii Centrale Universitare. A fost înființată odată cu facultatea, în anul 1990. Documentele au fost colecționate prin cumpărare,    donații și schimb internațional de publicații.

În anul 2000, acestea au fost organizate pe domenii, atât la sala de lectură, cât și la Centrul de Împrumut. În anul 2002 s-a introdus programul informatic CDS/ISIS, prin care studenții pot consulta baza de date a bibliotecii la două calculatoare disponibile în sala de lectură. Colecțiile de documente includ publicații periodice și cărți din domeniile: mass-media, comunicare, relații publice, publicitate, sociologie, științe politice și altele.

Procedură

Accesul la sala de lectură și la Centrul de Împrumut este condiționat de un permis de bibliotecă. Pentru a obține o astfel de legitimație, studentul trebuie să plătească 25 de lei, să predea o fotografie tip buletin de identitate și să prezinte carnetul de student vizat și cartea de identitate.

În fiecare nou an universitar, studentul trebuie să plătească 10 lei și să prezinte aceleași documente, pentru vizarea permisului de intrare în bibliotecă. În cazul în care studentul pierde legitimația, trebuie să declare în scris acest lucru. După ce a făcut declarația, reia procesul cu plata de 25 de lei, fotografia și cele amintite mai sus.

La intrarea în sala de lectură, studentul trebuie să scrie în condică numele complet, seria legitimației, anul de studiu și facultatea la care este înscris. Apoi, trebuie să lase legitimația într-un suport improvizat, de pe biroul unei doamne bibliotecar.

Există volume care nu sunt disponibile pentru xerox, dar care pot fi împrumutate și vice versa. Nereturnarea la timp a materialelor împrumutate se penalizează cu 1 leu/ volum pentru fiecare zi de întârziere. Dacă se depășește suma de 100 de lei se acționează în justiție – procedură a cărei aplicare, spun doamnele bibliotecar, nu a fost necesară niciodată în istoria FJSC.

Mereu la bibliotecă / Care bibliotecă?

În medie, spune doamna bibliotecar Roxana Baroian, vin 30 de studenți pe zi. În anii `90, înainte ca Internetul să le fie la-ndemână, veneau foarte mulți studenți la bilbiotecă. „Erau atât de mulți în sala de lectură, că unii dintre ei, pentru că nu mai erau scaune libere, se așezau pe jos ca să citească”, își amintește cu nostalgie doamna bibliotecar. Acum vin mulți înainte de sesiune, pentru a-și fotocopia materialele. Uneori vin și studenți de la alte facultăți.

Rezultatele sondajului pe care l-am realizat pentru studenții FJSC, arată că majoritatea au permis pentru bibliotecă.

Cât de des merg studenții la bibliotecă:

Câți studenți sunt mulțumiți de dotările bibliotecii:

Pentru ce merg studenții cel mai des la bibliotecă:

Ce îi deranjează cel mai mult pe studenți la bibliotecă:

• „sunt unele cărți (majoritatea) pe care nu pot să le iau acasă”
• „Mi-ar placea un sistem de gasire a cartilor mai simplu. Un program mai prietenos”
• „Atitudinea bibliotecarelor”
•  „Lipsa cărților de specialitate, spațiul îngust, calculatoarele de acum 30 de ani, lipsa de amabilitate a bibliotecarelor, programul foarte dificil pentru căutarea cărților.”
• „Numarul mic de exemplare al cartilor.”
• „Că nu au mai multe examplare ale aceleiași cărți și uneori trebuie să așteptăm cu orele sau chiar să nu le găsim deloc. Pentru asta trebuie să venim în altă zi.”
• „Spatiul foarte mic si orarul la biblioteca – mi-ar fi placuta sa fie nelimitat.”
• „Tehnologia obosită”
• „Birocratia. Prea multi pasi pentru a citi o carte. (condica, lasarea permisului, cerere pentru carte…)”

Pentru îmbunătățirea bibliotecii, studenții FJSC propun:

• „Cumpărați calculatoare noi și puneți de-o bază de date mai ușor de utilizat.”
• „mai putina birocratie, mai multa pasiune”
• „Cererea e mare,oferta e mica, sa mai cumpere niste carti!”
• „aprovizionarea cu mai multe calculatoare si mai performante + dotarea cu copiatoare, ca sa nu mai fim nevoiti sa coboram mereu 6 etaje sa xeroxam si sa ne intoarcem”
• „mai multe exemplare din aceeasi carte”
• „Mai multe carti de specialitate, mai putini pasi necesari pentru a citi o carte. E de inteles la Biblioteca Nationala, dar nu si la una a facultatii.”

Studenții străini și biblioteca FJSC

Spre deosebire de studenții români, cei cu burse Erasmus nu au voie să împrumute cărți. Motivul, după cum spun doamnele bibliotecar, este faptul că au existat situații când, deși instruiți despre politica bibliotecii, studenții străini au luat cărțile drept suveniruri la întoarcerea în țara de baștină. Aceștia nu au putut fi penalizați. „Cine să meargă după ei în Etiopia?”, argumentează o doamnă bibliotecar.

Lisa Zimt, studentă în anul II Licență, a venit cu bursă din Germania. Are mereu la îndemână un ghid român-german de buzunar și este bucuroasă ca în timpul conversațiilor în engleză cu colegii să facă remarci scurte în limba română. Ea povestește că i s-a dat o bibliografie pentru examen, pe care o va lua de la biblioteca FJSC. Cu un zâmbet larg recunoaște că încă nu a început să se intereseze de cărți.

Elisabetta Portughez – Isabelle pentru colegi – vine din Spania. La întrebarea „Tu poți împrumuta cărți de la bibliotecă?”, răspunde, într-o engleză cu accent spaniol, printr-o altă întrebare: „What for?”. După ce primește câteva explicații în plus își aduce aminte că are „una tarjeta” pentru bibliotecă, dar mărturisește că încă nu a folosit-o.

Protected: Articol ales – motive

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

Produsele Artesana – dincolo de ambalaj

http://www.facebook.com/artesana.ro

Artesana este o fabrică de procesare a laptelui, inaugurată în octombrie 2012, la Tecuci. Cu reţete de inspirație europeană, bazate pe lapte de capră, de vacă sau de oaie, compania își propune rafinarea gusturilor consumatorilor din România.

Ingrediente

Rețetele sunt inspirate din cele ale unor fabrici spaniole, dar și din cele ale unor fabrici italiene și franceze. Ingredientele principale sunt: laptele pasteurizat de capră și cel de vacă. Laptele de capră conține grăsimi și proteine mai ușor digestibile decât laptele de vacă. Alimentația copiilor și dietele de covalescență trebuie să permită o foarte bună digestie a proteinelor.

Laptele de capră seamănă cel mai mult, din punct de vedere al compoziției, cu laptele matern. De aceea, explică medicul pediatru Mihaela Șerban, laptele de capră este recomandat în alimentația copiilor. De asemenea, spune doctorul,  consumul acestui lapte crește imunitatea organismului, înlătură oboseala și menține nivelul tensiunii in limitele normale. Alte avantaje ale laptelui de capră sunt date de faptul că poate fi inclus în alimentația persoanelor cu intoleranță la lactoză și a celor cu afecțiuni gastrice – de exemplu ulcer – pentru că acționează ca tampon gastric.

Alte ingrediente folosite sunt: sare iodată, fermenți lactici, cheag, piper, ardei iute, nucă, trufe negre, mucegaiuri ș.a. Inginerul chimist Ana Grigoriu spune că în producția Artesana se folosesc fermenții lactici: Lactococcus lactis, Lactococcus lactis cremoris, Streptococcus thermophiles, Lactobacillus helveticus. Aceștia au rolul de a crea proprietățile specifice – aromă, consistență – ale fiecărui produs. Specialistul afirmă că în fabricarea brânzeturilor este importantă folosirea cheagului – o substanță prezentă în stomacul mamiferelor rumegătoare – pentru precipitarea proteinei și eliminarea zerului.

Investiție

Investiția a costat peste un milion de euro. Reprezentanții companiei, Donici Anișoara și Donici Daniel, spun că au beneficiat de un ajutor nerambursabil din fonduri europene prin Programul Național de Dezvoltare Rurală, în valoare de 250 de mii de euro. În fabrică există utilaje ca:  pasteurizator, tancuri de răcire, vane pentru fabricarea iaurturilor, instalații de vidare, dozator pentru laptele la pungă și iaurtul la sticlă, utilaje adiacente, baie de igienizare, instalații de saramurare, de spălare automată a traseelor și utilajelor ș.a. Fabrica are capacitatea de procesare a 2000 de litri de lapte pe zi.

Mod de lucru

Laptele se colectează de două ori pe zi cu cisterna de 1,5 tone. După ce se face analiza, intră în tancul de răcire, apoi se pasteurizează la temperatura de 72° C. Inginerul chimist Ana Grigoriu susține că aceasta este temperatura potrivită pentru pasteurizarea laptelui, întrucât se distrug germenii periculoși, dar se păstrează majoritatea vitaminelor și antioxidanților.

Transportul laptelui de la furnizorii locali și distribuția produselor este asigurat de un parc auto format din cinci autoutilitare specializate, în care temperatura este de maxim patru grade Celsius. Brânza proaspătă este ambalată în folie alimentară, iaurtul, în găletușe din plastic, iar brânzeturile maturate, în hârtie de ambalaj – toate imprimate cu brandul Artesana.

Protected: Fabrica Artesana

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Password: