Cetățenii nimănui

Pentru mulți tecuceni, anul 2007 a însemnat începutul coșmarului. Viitura i-a lăsat fără locuințe. Conducerea Primăriei a mutat șapte familii din modulele în care au trăit aproape cinci ani, într-un fost liceu, unde trăiesc de aproximativ doi ani. Dacă la început clădirea avea apă curentă la băile amenajate, acum este complet dezafectată, deoarece a fost distrusă în timp de o bandă de huligani minori, de etnie rromă, care trăiesc în împrejurimi. Autoritățile nu răspund. Câțiva bărbați lucrează la Romprest pentru un salariu lunar de maxim 500 de lei. Unii își trimit copiii când la școală, când la cerșit, împreună cu femeile.

Santinele la intrarea în clădire

Ferestre sparte, pereți scorojiți, mizerie, câini vagabonzi. Liniște, sărăcie, dezolare. Doi ochi albaștri de copil mă cercetează. Fetița are vreo cinci ani. Cobor încet din mașină, cu aparatul foto în mână. Tresare și fuge. Merg pe o alee asfaltată, spre intrarea întunecată, fără ușă, a clădirii. Ajung aproape de scări când, din întuneric, apar cinci copii. Fetița cu ochi albaștri e ținută în brațe de o copilă de vreo 13 ani. Se așază toți santinele în fața intrării. Îi salut, le spun că vreau să le fac poze și „să-i dau la ziar”, ca să afle lumea despre ei.

Copiii devin binevoitori. Mă primesc înăuntru. Țopăie pe lângă mine să le fac poze, apoi aleargă pe un coridor. Fata de 13 ani, cea mai mare din lot, rămâne lângă mine. Podeaua de ciment este udă și aproape la fiecare colț este câte un morman de mizerie. Mirosul e înțepător. Copila mă conduce pe un hol luminat de un șir de ferestre murdare și sparte.

În spatele unor uși

Mama fetei mă primește în încăperea în care trăiește cu cei trei copii ai ei. Îi crește singură, pentru că soțul i-a murit. Pe jos sunt întinse cârpe murdare. Femeia e desculță. Chiar lângă intrare este o oliță roșie folosită. Pe un perete mucegăit au o sobă din cărămizi construită de ea, cu ajutorul oamenilor din clădire. Pe vatra improvizată este un ceaun cu mămăligă întărită. La pervaz sunt așezate câteva lumânări – singura sursă de lumină pe timp de noapte. O draperie albastră atârnă la fereastra de la care se vede o vilă proaspăt construită în depărtare. Au un singur pat, plin de pături și cârpe, un dulap din lemn putrezit, o masă acoperită cu o mușama veche, o mătură de paie și câteva alte accesorii sărace.

Mulțumesc și merg la o altă familie. Un bărbat de peste 50 de ani, slab și zgribulit, o fetiță de vreo 12 ani și o femeie care mă privește încruntată. Aceștia nu au nici o sursă de căldură. Stau așezați pe același pat și scot aburi pe gură când vorbesc. Au un morman de haine într-un colț al încăperii și lumânări la pervaz.

Ochi albaștri de copil

A treia familie mă întâmpină pe coridor. Un covor, o icoană și o beteală de pom decorează un perete. În rest – aceeași sobă de cărămizi, același morman de haine, aceleași paturi, același ceaun. Un bărbat de vreo 40 de ani, slab, brunet, cu mustață, vorbește agitat despre faptul că Primăria nu se interesează de situația lor și despre faptul că vrea să ajungă la CEDO ca să obțină o viață mai bună. Îl ascult atentă până când o văd din nou. Fetița cu ochii mari, albaștri, se joacă învârtind o rămurică între degete. Are mânuțele murdare, poartă hăinuțe ponosite, dar are ochii limpezi, inocenți, neștiutori. Nu știe că realitatea pe care o cunoaște o condamnă. Nu știe că „binele” nu e de găsit în jurul ei și nu își dorește să scape din mediul în care trăiește, nu își dorește șanse pentru a crește frumos. Nu cunoaște. Femeia din această încăpere poartă un fular legat de cap, haine la fel de ponosite ca ale celorlalți, însă ea își mai poartă și copila ca bijuterie oglindită în privirea ei.

O încăpere curată

În pragul altei camere stă o bătrânică cu batic pe cap. Podeaua încăperii ei nu e acoperită în întregime de cârpe și e bine măturată. În mijlocul încăperii este o sobă din țeavă, al cărei burlan srăbate camera. Trei paturi, o măsuță și un bufet impecabil, cu farfuriii și tacâmuri așezate îngrijit. Lângă fereastră sunt așezate în șir câteva sticle de plastic de cinci litri, pline cu apă. O întreb cum reușește să mențină totul atât de curat. „Îmi dau interesul”, răspunde ea. Îmi spune că, din când în când, cere apă de la oamenii care tăiesc în apropiere. Bătrâna povestește că îi prădează hoții care locuiesc în împrejurimi și că din cauza lor nu are liniște.

Suveniruri

Mă însoțesc toți spre ieșire, copiii râd, fac roata, se înghiontesc și îmi cer să le fac poze. „Să ne dați la ziar, să vadă lumea cum trăim noi”, îmi spun adulții. Intru în mașină și mă mai uit o dată la ei. Îmi fac veseli cu mâna. Le răspund, las în urmă un zâmbet și plec cu câteva suveniruri: mirosul greu, imaginea ochilor albaștri în minte și o mostră din dezolarea oamenilor.

This slideshow requires JavaScript.

Trei articole de blog preferate

Sursa: http://www.123rf.com/photo_10403555_cartoon-computer-being-scared-by-the-mouse-isolated-on-white-background.html . Textul îmi aparține

Am făcut o incursiune mai mult sau mai puțin dureroasă în „Top ZeList”. După ce am strâmbat din nas la mirosul de infatuare impregnat în materialele unor bloggeri „profesioniști”, scrise fără diacrititice, cu litere în minus, dezacorduri și alte minunății, mă mir că îmi mai recunosc imaginea în oglindă. Mă întorc de pe front cu trei dintre puținele articole care mi-au plăcut.

1.     „ Soulaina Dreaming. Cu cortul pe plajă de Revelion”

Am citit cu plăcere acest articol scris de „Tânăru` jurnalist rătăcitor” – bloggerul Vlad Ursulean, care desface toată trusa de instrumente pentru texte bune atunci când începe să scrie – diacritice, reguli de gramatică și de ortografie neschingiuite, intertitluri, ancore, cuvinte cheie bolduite, paragrafe echilibrate, nu prea lungi, nu prea scurte, replici scrise italic și citate cu ghilimele.

Titlul articolului este descriptiv pentru text – promite povestirea unei experiențe, „cu cortul pe plajă de Revelion” și avertizează cititorul despre registrul ironic, „Soulaina Dreaming”. Textul este spart de multe imagini care servesc atât mesajului – pe care îl explică sau îl completează, cât și registrului în care este scris.

Cred că alegerea de a nu face o galerie cu aceste imagini la sfârșitul articolului a fost potrivită, pentru că fotografiile pot fi observate fără efort și dau un plus de dinamică poveștii. De asemenea, autorul nu le-a lăsat orfane – imaginile au surse: „Foto: George Popescu și eu, pe ici, pe colo”. Este adevărat, însă, că precizarea ar fi putut fi mai clară – eventual, să apară sursa sub/ pe fiecare imagine în parte.

Structura textului este bună – începe cu visul din tren, părerile apropiaților despre alegerea lui de a merge iarna la Sulina, descrierea camarazilor, pasaje descriptive despre drum și despre momentul în care ajunge la destinație, povestiri din diverse locații, informații despre istoria orașului, întâmplări legate de întâlnirea cu un personaj care trăiește în Sulina și, la sfârșit, un foarte scurt epilog în care recunoaște că a reconstruit totul din poze, notițe și înregistrări și concluzionează: „Aceasta se numește o exorcizare”.

2.      „Tataia Ion”

Toma Nicolau a scris despre importanța de a nu amâna întâlnirile cu bunicii. Am ales acest articol pentru că rezonez cu el, întrucât nu demult am trăit o experiență asemănătoare. Textul este un memento veritabil despre trecerea timpului, despre viață și despre familie.

Și acest articol este scris cu instrumente din kitul pentru texte corecte: diacritice, reguli de gramatică și de ortografie respectate, paragrafe echilibrate. De asemenea, mesajul este însoțit de o fotografie din arhiva personală a autorului – un portret al bunicului său. Textul nu abundă în figuri de stil inutile. Limbajul simplu conferă un plus de sinceritate.

Pe de altă parte, ar fi putut exista intertitluri și mi-ar fi plăcut să citesc câteva paragrafe în plus despre „Tataia Ion”. Titlul articolului ar fi putut fi altul, pentru că ideea principală a textului nu pare a fi personajul amintit, ci ezitarea autorului de a-și vizita bunicul și regretul său, după ce a aflat că acesta a murit.

3.     „ Ca la noi, la nimenea”

Am ales acest articol scris de jurnalistul și bloggerul Vlad Petreanu, pentru că este o reflecție la o carență care există în societatea noastră. Condamnat la închisoare pentru fapte de corupţie, un fost judecător al Curţii Supreme va continua să-şi încaseze pensia specială, de 16.000 de lei lunar, și în perioada condamnării.

Din titlu se înțelege că va fi abordat un subiect despre o neregulă din societatea românească – forma alterată a cuvântului „nimeni” subliniază acest lucru și dă titlului o nuanță de sarcasm. Opinia autorului este rezumată în ultima propoziție din articol:  „Nu poţi inventa aşa o ţară ca România”. Textul este scris conform regulilor gramaticale și ortografice și conține ancore.

Pe de altă parte, paragrafele sunt prea scurte, nu există imagini care să însoțească mesajul, cuvintele cheie sunt scrise în italice, nu sunt bolduite și, nu în ultimul rând, pentru că este abordat un caz de actualitate, apărut în presă, textul ar fi putut să citeze mai multe surse care să întărească afirmațiile, în ciuda faptului că este un articol de blog – mediu în care „opiniile-mustangi” se pot desfășura nestingherite.